Bună, ma numesc Mocanu Ramona Mihaela, am 30 de ani și iubesc mâncarea, in special deserturile.Am studiat la liceul Gheorghe Tattarescu, profil arhitectura din Focșani. După terminarea liceului, am decis sa plec în Italia, pentru a-mi continua studiile în acest domeniu. Viata nu a fost de acord și am plecat în Austria, pentru 2 ani.
După cei 2 ani, m-am întors în Italia și am început sa studiez la școală “L’estetica” ‘ din Torino, profil cosmétologie, 2 ani.
In cel de-al doilea an de studiu, am început sa fiu foarte obosita. Părea ceva normal pentru medicul de familie, văzând ca plecam la 6 dimineața de acasă și ma întorceam, seara, pe la ora 21:00/22:00. In arcul zilei, mergeam la sala, la școală, la lucru.
Către finalul ultimului an de studiu, toată partea stânga (de la cap pana la degetele de la piciorul stâng) a început sa fie adormita, atât de tare ca nu ma mai puteam baza nici pe piciorul stâng, nici pe mana stânga. Dar am zis ca este oboseala. Am avut încredere în medicul de familie.
După examenul final, am ajuns la mare, unde am stat câteva ore bune la soare. Atunci s-a declanșat totul. Păream răcită, puțin beată. Vorbeam, înțelegeam ce mi se zicea, dar greu. Aveam senzația ca îmi vorbesc în șoaptă.
Următoarea destinație a fost spitalul Gradenigo, Torino, secția Urgente.
Mi-au făcut o serie de analize, totul părea normal. Au spus ca este de la stres. Totuși, mi-au organizat o întâlnire cu neurologul de tura. Era o doamna tare drăguță, care m-a pus sa fac niște mișcări ciudate pentru mine.
A hotărât ca trebuie sa fac RMN, pentru a fi liniștiți. RMN-ul a fost programat peste câteva zile.
Am mers destul de relaxata la RMN,dar, m-am speriat când, neurologa a venit la mine , agitata, cu toate hârtiile de la RMN, întrebându-mă la ce spital vreau sa merg. Rețin ca am ras, si am gândit : “Ești cam proasta. Suntem într-un spital!”. Apoi, m-a lovit : “este grav!”
George era cu mine. M-a dus la spitalul ales de mine. Ajunsa acolo, mi s-a spus direct : “Ai scleroza multiplă! Te internam minim 3 zile! “
Medicul vorbea în continuare. Eu nu am mai auzit nimic! Nu voiam sa stau în spital. Voiam sa fiu acasă cu George și Ra. Cea mai buna veste din acel moment a fost ca voi fi internata de zi, și noaptea voi dormi acasă.
După o serie de analize și perfuzie cu cortizon,eram slăbită, cu o mie de întrebari, nesigura – îmi era frica de necunoscut.Pe 6 octombrie 2014 am primit diagnosticul oficial : SCLEROZA MULTIPLA IN PLĂCI.
Credeam ca este o gluma proasta, speram sa fi greșit medicii.
Nu au greșit. Am început terapia cu interferon și am făcut-o pentru 1 an. A fost cel mai urat an din viata mea : dormeam tot timpul, valorile ficatului erau de 5 ori peste norma. După un an am cerut schimbarea tratamentului. Nu trăiam.
Am trecut pe copaxone.
Părea medicamentul minune. După nici o luna, eram iar eu. Atunci am început sa caut alinare în gătit. Făceam totul în casa, de la pâine pana la torturi.
Începutul a fost greu! Țin minte ca îmi trebuia o zi întreaga sa coc un blat. Nu puteam sta foarte mult timp în picioare, deci lucram 5 minute, 20 stăteam întinsă. Pe lângă picioarele care nu ma susțineau, aveam și amețeli. Dar eram fericita când ajungeam la final,desi tortul nu era perfect, eram fericita ca am reușit sa îl finalizez.
Apoi am început sa investesc în cărți, sa pierd ore citind pe internet și sa experimentez rețete noi.
La nici un an de zile, am început sa am simptomele dinaintea diagnosticului. M-am speriat. Am repetat RMN. Copaxone nu funcționa. Boala era libera sa facă ce vrea.
Am schimbat terapia. Am trecut pe Tisabry, care prevede internarea diurna, administrare intravenoase,la fiecare 4 săptămâni. Acum am trecut la fiecare 6 săptămâni.
Nu am crezut niciodată în pastile, abia dacă luam un Paracetamol când și când. Dar acest tratament mi-a schimbat total părerea.
Sunt la a 33-a perfuzie și sunt fericita. Sunt eu : autonoma, dinamica, plina de speranța.
Mi-a dat atâta putere și încredere în mine terapia cea noua, încât în septembrie 2018,m-am înscris la un curs de brutar/patiser/cofetar, finanțat de Uniunea Europeană,cu durata de 600 ore. Inițial l-am ales pentru ca, undeva în adânc, încă ma mai îndoiam de mine și de puterea de a duce la bun sfârșit ceva.
Imi era teama sa investesc într-un curs mai lung, pentu ca .. Scleroza multipla.
In ianuarie 2019,primesc ACEL telefon, care ma anunță că am întrat în preselecții și ca trebuie sa dau un examen pentru a accesa cursul.
Eram mega fericita, dar în același timp toate fricile mi-au învadat mintea. “Dacă ma vor refuza din cauza bolii?”, “Dacă fur locul altei persoane, care chiar merita sa studieze?” dacă? Dacă? Dacă?
Am dat examenul! Nu am recitit nimic. Am scris primul răspuns venit în cap. Cumva speram sa pic examenul, sa fiu refuzata din cauza asta și nu pentru ca o boala m-a ales pe mine. Am avut punctaj 98/100. Atunci credeam ca voi fi refuzata pentru ca S. M… Mi-am luat inima în dinți și am pronunțat cuvintele : sufar de scleroza multipla.
Răspunsul a fost : nu contează! Important e sa nu ai alergii alimentare.
Nu cred ca am puterea de a exprima în cuvinte cât de bine m-am simțit în acel moment, cata speranța și încredere mi-au dat acele cuvinte.
Din acel moment, a început cea mai frumoasa aventura din viata mea.
Am cunoscut alte 13 persoane, din diferite tari (China, Mali, Sénégal, Guinée Bissau, Maroc, Peru, România) , care m-au ajutat sa trec peste blocajele mele, m-au învățat sa fiu mai toleranta,mai buna. Profesorii au fost și încă sunt, persoanele care m-au ridicat de pe jos și m-au umplut cu informații prețioase.
La examenul final, toată comisia s-a ridicat în picioare și m-au aplaudat. Apoi și colegii. În acel moment am simțit ca valorez ceva, ca am un scop în viață și ca ajunge cu inerția, în care m-a scufundat boala.
După școală am început sa lucrez o perioada scurta în gelateria “OTTIMO! Perché buono non basta” din Torino. Echipa este alcătuită din oameni minunați, care m-au făcut sa ma simt ca în familie. Si acum după ce, am terminat sa lucrez la ei, ne întâlnim cât de des se poate.
Am terminat anul 2019,destul de obosita fizic, dar cu foarte multe satisfacții personale. Singurul lucru care îmi lipsea, erau George, Ra și Sky. Asa ca am decis sa ma întorc în Liguria, acasă la mine.
Cam asa a luat naștere si grupul “Baking happiness”, unde sunt multe persoane minunate, cu aceiași pasiune ca și mine :cofetăritul!